marți, 24 decembrie 2013

Ce au făcut românii cu rația de libertate, în 24 de ani?

“Libertate, libertate, libertate!”, “Vom muri și vom fi liberi!”, “De Crăciun ne-am luat rația de libertate”, Jos comunismul”…
Acestea erau principalele sloganuri , dar și altele legate de dictatori, neocomunism, etc, strigate de populația însetată de libertate, pe străzile României, în decembrie 1989.
Parțial, aceste dorințe ale mulțimiilor de zeci, sute de mii de oameni, în toată țara, au fost satisfăcute prin împușcarea cuplului dictatorial, în ziua de Crăciun, prin libertatea absolută dobândită de victimele nevinovate împușcate în acel decembrie sângeros.
Un alt gen de libertate a fost dobândit de cei care s-au cățărat în noile structure de putere, reprezentate în majoritate, de neocomuniștii activiști ai valului doi al fostului PCR, din foști securiști, mai mult s-au mai puțin deconspirați la vremea respectivă.
Cohorta noilor reprezentanți ai puteri acelor vremuri a fost completată cu oportuniști, falși revoluționari, infractori sau bătrâni comuniști, dezavuați de Ceaușescu, dar transformați în disidenți și incluși pe fotolii de minștri sau parlamentari.
Au mai fost și câțiva agenți români ai sovieticilor, dar care n-au rezistat mult timp în focurile noii “democrații” românești.
De cealaltă parte se afla poporul muncitor, liber, o anumită parte a clasei intelectualilor, țăranii dezrădăcinați, care nu mai știau cum se lucrează și nu mai aveau cu ce, pământul după ce li-l “dăduse” înapoi Domnu Președinte Iliescu, cum îi spuneau majoritatea românilor simpli, atunci când vorbeau cu drag despre acesta, mai ales la vremea alegerilor.
Ce-au făcut românii cu rația de libertate, dobândită în decembrie 1989, timp de 24 de ani?
Imediat după ce și-au luat fiecare libertatea lui, oamenii din talpa țării au făcut fiecare ce l-a tăiat capul, după cum au înțeles această libertate. Că nici ei nu știau și nu aveau execițiul libertății.
În plin exercițiu al iluzoriei libertăți induse de noua conducere a țării, zecile, sutele de mii de muncitori dintr-o Românie industrializată forțat de comuniști, s-au trezit că își pierd, rapid și sigur locurile de muncă și devin șomeri. O altă necunoscută greu de înțeles și rezolvat, pentru că pe vremea comuniștilor nu doar că nu exista șomaj, ci chiar erau condamnați cei care nu munceau.
Distrugerea uzinelor, în ciuda protestelor sindicale conduse mai mult politic de niște lideri puși pe căpătuială, a continuat în toată această perioadă de 24 ani, din diferite cauze, dar mai ales pentru mari interese.
Interese oneroase în complicitate cu factorii puterii politice a vremurilor, mulți demnitari trecători prin fotoliile de conducere ale țării sau oameni proveniți din fostele structure de informații și securitate comuniste, deveniți peste noapte mari afaceriști avizi de îmbogățire rapidă.
Acestora li s-au adăugat afaceriștii externi, “investitori mari ori mai mici”, de tranziție, veniți să salveze economia românească de la dezastru. În realitate, se întâmpla exact invers, distrugeau economia românească, vânzând-o la fier vechi la început, mai apoi dând tunuri imobiliare cu bunurile și terenurile fostelor fabrici, care dispăreau rapid de pe fața pământului, ca și cum n-ar fi fost.
Efectul, pe lângă cel al dezastrului economic, s-a simțit puternic și în plan social, unde muncitorii, minerii folosiți de putere să salveze „democrația” neocomunistă, deveniți șomeri, se descurcau extrem de greu cu traiul zilnic.
Unii s-au întors la țară de unde erau de loc, dar fără să știe meseria de țărani adevărați, lucrători ai pământului. Aceștia, chiar dacă aveau pământ de la părinții lor, la fel ca și aceștia, nu mai aveau mijloacele pentru a-l lucra, deoarece atunci când l-au redobândit n-au mai primit nici caii, nici utilajele confiscate de marea colectivizare.
Alții au căutat disperați să-ți asigure lor și familiilor o existență la limita supraviețuirii. Au mai existat și așa ziși descurcăreți, care făceau trafic cu sacoșa, traista, sacul în Turcia, unde duceau rulmenți sau nu duceau nimic și se întorceau în țară cu tot felul de mărfuri turcești, pe care le vindeau în piețe, la colț de stradă sau, cei mai răsăriți, în câte o dugheană sau tarabă de tablă.
Libertatea și democrația adevărate le învață acum, tinerii români în Occident
Tranziția de la un sistem cu partid unic la pluripartitism, de la dictatură la democrația, de la o piață unică la o aparentă economie reală de piață, învățarea libertății din mers, după ureche, a adus totuși, România pe harta Europei, concretizată prin integrarea în Uniunea Europeană, dar și admiterea în NATO.
Sunt poate cele mai mari câștiguri ale libertății românilor, în cei 24 de ani de la căderea comunismului. În rest, suntem departe cu zeci, poate sute de ani de o democrație reală, adevărată.
Democrația adevărată și libertatea reală le învață acum tinerii români care studiază sau muncesc pe brânci în statele occidentale cu mare tradiție democratică, cum ar fi Marea Britanie, SUA, Franța și altele.
Din păcate pentru România, foarte puțini din tinerii care s-au școlit s-au au învățat în Occident refuză să se mai întoarcă acasă, cu toate că își iubesc țara și nu uită de unde au plecat. Ei sunt dezgustați de circul politic, mafia, corupția și lipsa de perspectivă din țară și preferă să se realizeze printe străini.
Poate, peste alți 24 de ani, vom reuși să înțelegem, să învățăm ce înseamnă libertatea și democrația reale, vom avea demnitatea și inteligența de a învăța, munci și trăi cu adevărat într-o țară care să asigure un viitor sigur și prosper tinerilor și tuturor cetățenilor săi.
Închei cu un citat al lui Ioan Petru Culianu, care mi se pare relevant vremurilor care le trăim:
“Nu exista Putere bună. Dar există putere proastă. Există o putere care nu vede decât la doi pași în față ei, neputincioasă a prevedea viitorul apropiat, prinsă în capcana propriei sale lipse de inteligență. Or, chiar în acest lucru există o consolare.”