miercuri, 17 decembrie 2014

Recurs la memorie după 25 de ani de libertate



 Motto:”Stați așa, nu dați năvală, carne nu mai este-n hală. Îl vedeți pe cel de jos, a murit rozând un os!”

Celebra statuie a ”Răscoalei” din 1907, care era amplasată în apropierea celei mai mari piețe agroalimentare din România, Piața Obor din București,devenise simbolul foamei pe vremea comunismului. Umorul negru al bucureștenilor, pe vremea când lipsurile alimentare deveniseră aprige în toată țara, îi crease o lozincă mai mult decât sugestivă în acest sens: ”Stați așa, nu dați năvală, carne nu mai este-n hală. Îl vedeți pe cel de jos, a murit rozând un os!”

 “Luna cadourilor”, în “Epoca de aur”


Cine a prins “Epoca de aur” a comunismului sigur își aduce aminte de lipsurile materiale, frigul și foamea criminale, pe care le suportau cu mare greutate, românii, în special iarna.

În „Luna cadourilor”, în preajma Crăciunului, alergau cu disperare, colindând magazin cu magazin, alimentară după alimentară, pentru a putea pune pe masă o bucată de carne, de brânză sau chiar un amărât de salam cu soia. Găseau din belșug copite de porc, tacâmuri de pui, denumite popular ”adidași” sau ”Frații Petreuși”, pește congelat, conserve de legume, nelipsiții creveți vietnamezi și…șampanie, care era nelipsită din alimentare.

Căutau de nebuni printre blocurile cenușii ale marilor orașe, câte o portocală, o banană, ciocolată sau bomboane de pom, pentru a le putea pune copiilor sub brad, că sacul lui Moș Gerilă era întotdeauna mai mult gol decât plin.
Bucureștenii știau fiecare pe unde să caute, unde s-a băgat ori urma să se bage carne în special, dar și alte alimente care lipseau, orientându-se mai ales după reperele cozilor din spatele blocurilor.

 Aceste cozi celebre, de neuitat, cine a trăit acele vremuri știe, erau formate la ușile din spate ale magazinelor tocmai pentru a nu deranja privirile Tovarășilor, când treceau în coloana oficială de partid și de stat. Cei mai descurcăreți dintre amărâți își lăsau de multe ori, rând, la mai multe cozi odată și fugeau de la una la alta, atunci când sosea mașina cu pui, carne sau ce mai băgau tovarășii șefi ai comerțului socialist.

Cei care aveau bătrâni în familie erau salvați, pentru că pensionarii aveau timp liber nelimitat și puteau să stea la cozi, chiar și nopțile, pentru ca a doua zi, să spere că prind două pachete cu carne, cât se dădeau, “ca să ajungă la toată lumea”, mai mult os și acelea.

Ce de îmbulzeli, certuri, chiar și bătăi se dădeau uneori, la astfel de cozi, între fomiști, mai ales că unii, mai șmecheri se băgau în față sau aveau blatul cu vânzătorii. Erau și cazuri frecvente în care, după ore întregi de tremurat la o coadă sau alta, oamenii nu se alegeau cu nimic, nebăgându-se carne sau fiind insuficientă, neajungând la toți cetățenii de la coadă.


Oamenii plecau dezamăgiți, triști, necăjiți acasă, dar obișnuiți cu astfel de întâmplări cotidiene. Luau de prin alimentare ce găseau pentru hrana familiei, iar pe vremea aceea se găseau conserve de legume și pește oceanic din belșug.


De acolo a rămas și expresia „Nici o masă fără pește”, care era de fapt și sloganul publicitar la ordinea zilei, în materie de alimentație publică. Acum, de când România nu mai are flotă de pescuit oceanic, peștele a ajuns la prețuri destul de mari, mai ales în perioadele de post, când se consumă acest aliment destul de frecvent.

Țin minte că în București, în ultimii ani de comunism, unii bucureșteni mai isteți luau trenurile și mergeau în orașele unde știau că mai găsesc carne, cum ar fi Scornicești, Slobozia sau altele.

Nu pot să uit de pâinea, zahărul și uleiul cartelate, românii făcându-și stocuri speciale pentru sărbători, astfel încât gospodinele să poată face cozonaci sau alte prăjituri.


 Mi-au rămas tipărite în minte și imaginile cu țăranii ajunși muncitori la oraș, navetiștii care vinerea seara și sâmbăta în special, plecau acasă, la familii, cu sacii de pâine uscată, hrană pentru porci, dar mai ales pentru ei. Erau anumite magazine de pâine pe lângă gări și autogări, unde aceștia reușeau să cumpere pâine fără cartelă și în cantități mai mari. Uneori însă, cădeau victime vigilenței organelor statului și riscau chiar dosare penale, pe lângă confiscarea sacilor cu pâine.

În prejma sărbătorilor da iarnă, dar și pascale erau controale speciale ale autorităților asupra mașinilor, la intrarea în București, pentru a fi depistate persoanele ce transportau carne de porc sau de miel ilegal, fără acte.

Locuitorii de la orașe aveau parte de tot felul de „bucurii” nu doar în „Luna cadourilor”, ci pe tot parcursul anului, dar acestea se manifestau mai crâncen iarna decât primăvara sau vara. Cei care stăteau la bloc erau pregătiți cu haine groase, gospodinele aveau grijă să gătească noaptea dacă puteau, pentru că atunci erau gaze mai mult timp. De asemenea, apa caldă nu se livra tot timpul, iar când se dădea era mai mult călâie.

O adevărată aventură era seara, noaptea sau dimineața când se întrerupea energia electrică, iar oamenii umblau ca stafiile pe scările blocului, cu lumânări în mâini sau, în cel mai fericit caz, cu lanterne, dar lumânările erau de bază.

Cred că și acum, în unele apartamente sunt oameni care mai păstrează cu sfințenie lămpile de gaz, ce atunci le luminau casele când se lua curentul. Mai nefericiți erau cei care surprinși de oprirea curentului în timp ce se aflau în lift. Ce de urlete, bușituri în ușa și pereții liftului, băteau și țipau bieții oameni, deoarece curentul se lua cu orele și stăteau blocați mult timp în cutia de fier.


 Nu mai vorbesc de transport, când reușeai, după zeci de minute de așteptare în frig, în stații, să te urci ori să te agăți cu câte o mână de barele ușilor rablagitelor de tramvaie, ale troleibuzelor și autobuzelor cu burduf, ziceai că l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Și te rugai să rămâi cu mâna înțepenită, încleștată de fierul rece, că altfel cădeai și cine știe ce ți se putea întâmpla, puteai chiar să-ți pierzi viața. S-au întâmplat destule astfel de accidente nefericite pe vremea aia.

Era să uit de cozile imense la buteliile de aragaz, unde se duceau s-și umple butelia locuitori de la casele urbane, îmbulzeala și bătăile erau la fel de mari între amărășteni, la fel ca și cele de la alimente. În vremurile acelea, vânzătorii de la butelii, lucrătorii de pe la restaurante, alimentare, PECO o duceau cel mai bine, pentru că reușeau să-și asigure nu doar hrana pentru familiile lor, dar mai făceau și bani în plus din specula cu mâncare ori alte produse prohibitive.


 La un sfert de secol distanță, după 25 de ani de libertate și democrație original, în plin pluripartitism, traseism și afacerism politic, lucrurile s-au schimbat ca de la cer la pământ. Pe lângă libertate și toate celelalte drepturi fundamentale dobândite, speranța vine de la tinerii născuți în libertate, care și-au luat traista în băț și lumea în cap, în căutarea fericirii și a unui trai mai bun.

Ei au reușit prima victorie capitală, prin votul lor reușind să plaseze și mențină România pe calea democrației adevărate. Ei au știut cum să-și folosească libertatea fără rație de care au parte din plin, dobândită odată cu recuperarea lui Moș Crăciun de către români.

Doar că nu umblă câinii nici acum ca nici în trecut, cu covrigi în coadă. Nu că nu am avea câini prin marile orașe sau am duce lipsă de covrigi.