Cine știe să bată țurca, să călărească un măgar căpos și un porc prost
Legenda spune că atunci când eram mic, 2-3 ani, mama
mă lăsase, într-o vară cu temperaturi de frigeau tălpile pe praful uliței, în
grija fratelui și a celor două surori mai mari. Și că în apriga lor distracție
rurală, călărirea unui purcel prost, de la poarta casei și până la șuvița
dealului, prin colbul natal, circa 400 metri dus-întors, m-au uitat în arșița
soarelui de bărăgan, astfel încât, când a venit mama de la câmp m-a găsit roșu
ca racul și mai mult mort decât viu. Dar bătaia lor, a făptașilor care m-au
lăsat la bronzat și s-au crezut cowboy călare pe purcel, nu s-a existat până la
acea vreme.
Acum, amintirile copilăriei au venit odată cu revederea
locurilor natale. ”Nicule, voi stăteați puțin mai încolo, dar aici pe deal,
pe unde urcam eu să mă duc la pescuit și coboram dincolo, la Ogradă, (oaza de dat
la pește și bălăceală pentru copiii satului vara, patinoar natural iarna, un
mic ochi de apă cu stuf, format într-un perimetru mai mic de un kilometru
pătrat, cu apa izvorâtă din buza dealului, un izvor cristalin și rece, de
adăpat atât oameni cât și dobitoace) era mai mereu un măgar priponit la păscut.
Toată vara. Ce îl mai călăream! Ce ne mai trântea, ce frâne punea de cădeam în
cap! Uneori, nu vrea nici mort să meargă, puteai să-i faci ce vrei, să-l bați
oricât, tot nu se mișca!” Ha, ha... ”Păi ăla era măgarul lui
tata, al nostru! Se ținea mereu după vacă! Ce noi nu-l călăream? Toți ăia din
colțul nostru! Toți. Fănel a lu Bede era înalt și avea picioarele lungi, îl
târa măgarul. Ce ne distram! Da, când ne prindea tata îmi luam o bătaie soră cu
moartea!”-vine replica neașteptată a prietenului meu!
Cred că mulți copii din acele vremuri au rămas cu
amintiri de neuitat cu măgarul lui Ion Mielu. Ăștia mici de azi nu i-ar crede
nici în ruptul capului și nu și-ar închipui bucuria, entuziasmul dat de
călărirea bietului măgar. ”Tata îl muncea puțin pe măgar. Mergea cu el
doar la moară, când avea nevoie, la câteva săptămâni, la târlă, la oi să ia
laptele și foarte puțin la câmp. Eu aveam vreo 7-8 ani și mă trimitea tata cu
măgarul și teleguța la stână, dar al naibii măgar, era învățat la moară, și
prima dată acolo o lua! Mă ducea, intra în curtea morii, n-aveam ce-i face că
eu, mic fiind, nu puteam să-l țin, mergea unde vrea el, apoi se întorcea și
mergea la târlă! Mă certa tata, mă altoia, că ce am făcut atâta timp, unde am
fost cu măgarul!? Da, n-aveam ce-i face, nu puteam să mă pun cu el! Dar era
blând și mă ducea unde mă trimitea tata și acasă, înapoi, că știa drumul!”-
povestea cu entuziasm Nicu. ”Bă, bine că nu m-a prins tactu și pă mine la
călărit măgarul, că mă ciomăgea de țineam minte și acum!”
Nostalgic, privind la dealul copilăriei noastre din
capra căruței lui Nicu, de urmaș de țăran, copil plecat pe sfârșit de ”epocă de
aur” în căutarea unui viitor la București, revenit după la rădăcinile din satul
natal. Dealul de fapt, înseamnă locul unde se termină lunca Ialomiței și începe
întinderea mănoasă a câmpiei, bărăganul care era denumit odată ”Grânarul
Europei”. Pentru țăranii din luncă era și va rămâne pentru totdeauna dealul
unde aveau pământurile strămoșești, pământuri care acum au fost strânse,
majoritatea cumpărate, luate mai pe nimic, arendate, de băieții deștepți numiți
acum fermieri. Șuvița noastră, ca și alte șuvițe, erau/sunt căile de urcat, de
acces din vale în deal, o diferență de nivel de maxim 200 de metri, de pământ
nisipos, care atunci când ploua torențial se transformau în adevărate pârâuri
repezi. Iarna, șuvițele erau cele mai frumoase și palpitante locuri pe unde
săniuțele copiilor zburau în larma chiotelor fericite! Acum, copii nu mai sunt
decât foarte puțini în sat, nici iarnă și nici zăpadă la fel, iar șuvițele cu
deal cu tot sunt asaltate doar de zgomotul păsărilor, animalelor sălbatice și
al tractoarelor care trudesc la muncile agricole de sezon.
”Băi, Nicule, parcă era mult mai frumoasă
copilăria noastră la țară, în sat, pe vremea comuniștilor, chiar dacă eram
copii săraci și nu știam ce e aia ciocolată sau alte dulciuri! Ne aveam multe,
dar noi nici nu ne dădeam seama că ne lipsește ceva, eram fericiți cu puținul
din familie, cu ce ne oferă natura și nu ceream nimic în plus! Copiii noștri
acum, au multe lucruri în plus, sunt răsfățați, au inclusiv telefoanele și
facebook-ul din care nu-și mai scot capul și parcă nu par deloc fericiți! Nici
nu zici că au vlagă, poftă de viață, veselie, emoție a vieții, trăire pură
copilărească!”-îi spun eu prietenului din copilărie,
Nicu lui Ion a lu Mielu. ”Păi, da, câte drăcii mai făceam noi când eram
mici, pe deal! Nu ne trebuia nimic din ce au copii de azi și eram mult mai
fericiți! Și la Ogradă, iarna, de câte ori am scufundat și veneam fleașcă acasă!”-răspunde
el, în timp de Stela lui, iapa, o ia la fugă cu căruța cu tot cu noi doi, urcând
alert pe șuvița dealului. De, calul era odihnit, nemuncit, hrănit bine acasă
într-o iarnă tot mai primăvăratică, dornic de alergătură pe câmpie. Ca și noi,
oamenii, ieșiți din izolarea urbană.
Ce mai alergam și noi pe vârful dealului! Îmi plăcea
ca în vacanță, să urc pe o cărare abruptă, de multe ori desculț și să admir din
mers satul de jos. Mai bine zis un fel de sătuc, numit Panduri, aruncat în
lunca bărăganului ialomițean, arid, arzător, secetos vara, geros până la
Dumnezeu iarna, măturat de Crivățul venit de la ruși, cu zăpezi de doi metri
înălțime iarna, extrem de mănos toamna în special. Satele din zonă se întind în
lățime, până într-un kilometru, de la buza dealului în luncă, iar de acolo mai
sunt aproape doi kilometri până la pădurea prin care curge domol râul Ialomița,
în drumul lui spre Dunăre. Viața oamenilor, ca în orice sat din bărăgan, fie el
ialomițean, călăreșean sau din alt județ învecinat, a fost întotdeauna aspră
aici, de sute de ani. Vitregă, dar nu i-a speriat pe oameni. Consta mai mult
într-o luptă, o muncă asiduă, până la epuizare, pentru supraviețuire în
condiții specifice. Creșterea animalelor și cultura pământului erau
principalele activități și surse de hrană pentru oameni. Supraviețuirea țăranilor
a fost tot mai grea în timp, mai ales după colectivizare, când le fuseseră
luate pământurile, cai căruțele, animalele și uneltele cu care-și câștigau
existența.
”Fericirea” colectivizării i-a
sărăcit și mai mult pe țărani, care, odată deposedați de proprietăți erau
obligați să muncească la CAP-uri, pe mai nimic, ba pe la ferme, navetiști pe
”combinat”, cum îi zicea camionului care-i ducea pe unii dintre bărbați la
munca în construcții, în București. Mai erau și tractoriștii, ciobanii, văcarii,
dar grosul muncitorilor îl reprezentau femeile care trudeau până la epuizare,
în soarele arzător, frigul, ploaia sau bruma bărăganului, pentru îndeplinirea
normelor colectiviste. În miile de ore de muncă a pământului care le asigurau
puținul venit, sezonier, cele mai multe la sapa porumbului sau cules, pentru
întreținerea familiilor.
După Paște, recent, am fugit două zile din izolarea
Capitalei, în tristețea satului natal. Un pretext, prășitul celor câteva
rânduri de vie, moștenire, pe deal, vii scoase pe timpuri de comuniști și
confiscat pământul oamenilor, dar care, după anii 90, odată recâștigat, a
fost din nou plantat cu viță de vie. Vii care, acum, sunt tot mai multe lăsate în paragină după
dispariția fizică a proprietarilor. Se vând pe mai nimic, pe câțiva saci de cereale,
câteva milioane de lei vechi. De fapt, vânzătorii spun că vând via,
cumpărătorii, băieții deștepți ai primarelui și fermei acestuia cumpără
pământul mănos pe mai degeaba! Nu-i interesează viile, care odată luate sunt
scoase, ci pământul pentru diverse alte culturi agricole.
Nicu a
lui Mielu a rămas printre puținii din sat cu cal căruță, vacă, porc, gospodărie
țărănească în toată regula așa cum erau înainte, când nu existau curți de
oameni de unde să nu se audă muget de vaci, cotcodăcit de găini, behăit de oi,
lătrat de câini și mai ales glasuri de copii. Nu ca acum, când în locul caselor din
chirpici au rămas locurile virane, la discreția bălăriilor, după dispariția
bătrânilor. În unele locuri, pare că nici oameni nu au trăit, parcă nici case
nu au fost!
Timpul și vremurile au șters de
pe fața pământului și oameni și case! Nicu pare atipic într-o vreme când viața
la țară nu mai este ce a fost, iar tot mai puținii locuitori ai satelor mai pot
fi numiți țărani.
Muncește ca un rob,
pe lângă serviciul modest pe care îl are la fermă. Se mai încăpățânează să mai țină
cal căruță, vacă, porci, ”cât mai pot!”, zice. Se apropie de 50 de ani. De
mulți ani și-a crescut cei doi copii, o fată pe la vreo 17 ani și un băiat
peste 20 acum, singur, după ce nevasta i-a plecat de acasă. Deși are un
handicap evident din naștere, nu s-a dus niciodată să-și ceară drepturile! Nu
l-am auzit vreodată că se plânge de greutăți, dimpotrivă, dacă-i ceri ajutorul
sare imediat să te ajute. Distanța casei lor față de a noastră este cam de
5-600 de metri, doar că ei sunt așezați chiar sub coasta dealului, noi mai
departe puțin, lângă șosea.
Pe vremea copilăriei noastre, coasta dealului nu era
încă împădurită (a fost împădurită pentru prevenirea alunecărilor de teren în
ultimii ani de comunism, cu armata). Atunci erau multe cărări abrupte de urcat
pe deal, cu pasul, nu doar pe șuviță, pe care țăranii își duceau animalele și
le priponeau la păscut pe coasta și în vârful dealului.
Frumoase copilării pe timpuri, când copiii își trăiau
viața în natură, în sate, când nu simțeau neajunsuri, lipsuri, nu cereau mai
nimic de la viață, erau fericiți așa cum s-au născut, când nu erau afectați ca
acum de vicisitudinile vremurilor, nici măcar nu-și dădeau seama de nenorocirile
comunismului cu care se luptau părinții și bunicii lor.
Cât de puțin ne trebuia atunci să fim
fericiți în simplitatea și specificul vieții la țară! Știe vreun copil din ziua
de azi de la țară, ce e aia țurca, să călărească un măgar, darmite un porc?
Cine dorește și crede că merită să ajute presa liberă și jurnalismul independent din România poate dona în conturile:
RO89INGB0000999904446953(RON) deschis laING Bank-Sucursala București
RO7IINGB0000999904446986 (EUR) deschis la ING Bank-Sucursala București.
Motto: Presa este câinele de pază al democrației. Citiți și gândiți!
Când presa nu este liberă, când presa este manipulată, când presa face jocuri de interese, când presa este folosită pe post de armă politică, când presa nu mai are atitudine, nu mai face informare și educare corectă, când presa nu mai este de partea legii și de partea cetățenilor Democrația este în pericol.
Paul Stan este un jurnalist independent, apolitic, nealiniat, neafiliat la nici un grup de interese politice, mafiote, afaceriste sau de altă natură.
Paul Stan este un jurnalist în slujba oamenilor cinstiți și a adevărului.
Paul Stan nu face jocuri politice și nu este tonomat manipulator.
Paul Stan nu este finanțat și susținut de nimeni.