Marea aburire națională
Mai zic unii cârcotași prin statistici că suntem țara cu cele mai multe weceuri în fundul curții.
Dar, când auzi din buda gospodarilor cum vorbesc tare la telefoane, boss în sus, boss în jos, i-auzi maneaua și diverse alte chestii elevate, nu poți să zici că locuitorii rurali, că țărani nu le mai poți spune, sunt neștiutori, needucați și nedigitalizați!
Mai mult, pare că ne-am transformat de la sine într-un popor educat și digitalizat, într-o țară plină de boși și de șefi, după cum auzim și vedem peste tot.
Până și la țară ți se întâmplă uneori să mergi pe ulițe și să auzi frecvent discuții, convorbiri, apelative de boși între boși:
-Ce faci, boss?
-Mă duc să iau o bere, boss!
Și cuvântul Șef este unul preferat de români, folosit oriunde și oricând, mai ales că la noi, șefi și șefuleți au fost și vor mai fi. Acum, Mare Șef este la concurență cu Mare Boss!
Pănă chiar și la bucătăreala de televizor, românii sunt mari Chefi, artiști culinari, ce mai!
Să mai zică cineva că nu suntem și noi, românii, cetățeni europeni, Boss!
Și nici proști nu suntem, nu mai poate să ne aburească nimeni!
Doar noi între noi ce ne mai aburim!
Mai ales la Bucale, cea mai aburită capitală europeană, la propriu, din Uniune, unde aburii ies în permanență de sub asfalt, de sub trotuare, din conducte, din canale.
Azi am trecut, într-un ianuarie înghețat, printr-un mare oraș încălzit afară la aburi, pe lângă Strada Intrarea Șuerului, cu o casă prăbușită la intrare, chiar dacă nu bătea vântul, vecină cu Strada Intrarea Diademei, blocată cu tomberoane și saci de gunoi.
Poa să vină rușii, suntem pregătiți, Boss, nu ne e frică de ei!
Și chiar dacă ar veni, le dăm Aurul înapoi, Șefule, că nouă nu ne trebe!
Trăiesc într-o Capitală europeană, București. România, țara tuturor posibilităților, a oamenilor vaccinați și patria dacilor liberi. Suntem pe sfârșit de ianuarie, în anul de grație al Domnului 2022. Viața palpitantă merge înainte, tot înainte!
-Bună dimineața, soare!
-Neața, sună morocănos, răspunsul!
Asta cu Bună dimineața, soare să știți că nu este după celebrul banc cu Nea Nicu Ceaușescu la Neptun, când soarele i-a răspuns la salut din tufișuri. Dar mi-a adus aminte de banc, mai ales că acum recitesc cartea lui Pacepa, ”Orizonturi roșii”, în care scrie cum la un moment dat, pe când se plimba cu geniul Carpaților prin reședința sa din Primăverii, seara, cineva din întuneric i-a salutat simplu-”Bună seara!”
Era salutul mamei lui Ceaușescu, bătrâna care stătea pe o bancă în grădină și aștepta să-l vadă și să fie băgată în seamă de fiul ei, ajuns șeful țării. Închei paranteza aici.
Mă uit pe fereastră, dar nici pic de soare. Este doar o dimineață gri, înghețată, mohorâtă, aproape bacoviană. Altădată, ianuarie acoperea orașul cu o mantie albă, groasă de zăpadă, prin care oamenii, mari și mici, șerpuiau pe poteci de nea spre serviciu sau la școală. Acum, lipsește cu desăvârșire animație dimineților hibernale și larma copiilor care se jucau prin zăpadă, grăbindu-se spre școală.
Străzile marii capitale par pustii la prima vedere.
-Unde te duci?, întreabă omul cu capul din laptop. Suntem în epoca pandemică, muncă de acasă pentru mulți dintre noi.
-Mă duc să iau niște covrigi! N-ai zis aseară că vrei covrigi?
-Îhâ...
Toți aveam poftă de niște covrigi buni. Nu am mai mâncat de luni bune.
Înainte, în epoca de aur, pe vremea liceului, covrigii erau adevărată delicatesă, ieftini și buni. Și aveau gust adevărat de covrigi, nu ca cei din ziua de azi, dulci, cu arome sintetice, nespecifice în ei. Dacă-i găseai și dacă aveai răbdare și timp să stai la cozi pentru ei. Pe vremuri, în București nu erau atâtea patiserii și covrigării (toate de stat, evident, alimentație publică) ca astăzi. Și nici nu aveau nume de sfinți, apostoli-Luca, Matei...
Și covrigii erau mult mai mici decât cei din ziua de azi, care sunt mai mari decât capul nostru. Împletiți, rotunzi sau cu forme mai ovale, cu o gaură sau cu trei găuri, netapetați cu atâtea semințe de in, susan, floarea soarelui ca acum. Făcuți dintr-o cocă cinstită, neajutată de aditivi și copți la niște gaze de abia pâlpâiau și ți se rupea burta de foame la coadă până se făceau. Mici, buni, ieftini și hrănitori. Trăiam cu un covrig și o sana, un kefir ceva, o zi de liceu până ajungeam seara acasă.
Acum, lucrurile au evoluat spre mai mare și mai mult. Sfinții apostoli fac niște covrigi imenși! Cu semințe, potențiatori de creștere și de gust și cu sare muuultă! Aproape grețoși! Doar din cei cu trei găuri am mai văzut. Sunt și cei mai vânduți. Cu cât sunt găurile covrigilor mai grande, cu atât prețul este mai mare. Juma de euro bucata sunt cei mai ieftini, cu găuri cu tot.
Odată, au fost mâncarea săracului, rapidă, sățioasă. La fel ca și pateurile, merdenelele, batoanele. Găseai produsele aproape la fiecare colț de stradă, piață, metrou, stații de autobuz.
Și acum se găsesc, dar nu mai sunt la fel. Sunt mari, cu gusturi sintetice și scumpi. Vânzarea? Nu mai sunt cozile de altă dată. Vitrină frumos luminată, produse din belșug aranjate la vânzare, clienți ioc, la Sf. Apostol simigerie, patiserie, pizzerie-trei într-una.
-Un pateu cu brânză, vă rog! cere un client ajuns înaintea mea la vânzare. Este servit prompt, dar...
-Ce e ăsta? E rece ca gheața.
-Păi, ce să facem? Nu avem vânzare. Vi-l încălzesc imediat!
Ia omul pateul și îl mînâncă așa, semiîncălzit. Foame mare la români!
Cumpăr și eu câțiva covrigi, câteva pateuri. Nu costă muuult, doar vreo 50 de lei în total. Scumpe sunt doar găurile din covrigi, cu cât sunt mai mari, cu atât și produsul este mai scump. Așa-i la noi!
Realitatea mioritică, unde brânza tradițională românească este pe cale de dispariție, înlocuită de surogaturi sintetice vândute pe piață, ne arată că mulți dintre români au devenit mai cumpătați în privința alimentelor. Nu că nu ar mai cumpăra unii cu bani alimente la greu și le-ar arunca la coș, ci că alții au început să cumpere mai puțin.
Am văzut în hipermarketuri:
-Vă rog să îmi dați cinci feliuțe, de salam, cinci de șuncă și două feliuțe de mușchi țigănesc! Mai subțiri, feliate, vă rog!
De ce cumpără unii oameni mai puțin decât înainte? Nu știu! Fiecare din ei știe. O fi de la prețurile astronomice, de la salariile și pensiile fiecăruia, de la chibzuința alimentară, de la economie, de la dietă?
Am văzut și România educată:
mai ales la țară, în crâșmele sătești-chiar și oamenii care n-au trecut în viața lor pe la școală, dar să mai și învețe, știu să citească numele diverselor tipuri de băuturi alcoolice și de țigări. Și evident să numere banii, știu valoarea bancnotelor cu care plătesc.
-Hei, șefule, dă-mi și mie o Săniuța, un pachet de țigări, Marllboro și o cafea! Ia de-aici 50 de lei sau trece-mă pe caiet!
Și auzim și vedem și România digitalizată, de la sine:
peste tot aproape, dăm de copii cu vârste școlare, dar care nu au treabă cu școala, cu telefoane, iphonuri, tablete, butonând, navigând, comunicând pe net, pe rețelele sociale, chiar dacă se spune despre ei că sunt analfabeți sau semianalfabeți. Iar culturalizarea tineretului cu manele este o chestie care se produce firesc, normal, fără intervenții politice, investiții și nu știu ce alte programe naționale. Merge unsă!
Îi vedem pe astfel de tineri nu doar în zonele rurale, ci și în cele urbane-pe străzi, în parcuri, în scări de blocuri, la magazine. Telefonul, tableta sunt accesorii indispensabile, fără de care nu se poate trăi astăzi.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cine dorește și crede că merită să ajute presa liberă și jurnalismul independent din România poate dona în conturile:
