Profitul afacerilor nemuritoare din școli

Taxa pe afacerile școlare

S-a gândit cineva din sistemul de educație națională cât profit ar avea școlile dacă micile afaceri ilegale derulate în unitățile de învățământ românești ar vărsa un mic procent, să zicem între 5 și 10%, din profitul făcut, în beneficiul elevilor? 

Credeți că-i mult, că-i puțin din profitul vânzării a zeci de mii, chiar sute de mii, poate milioane de manuale, culegeri, caiete speciale și alte asemenea tipărituri?

Neobligatorii pentru elevi, dar comercializate sub masca recomandărilor.

S-a gândit cineva, părinți, profesori, autorități cât ar câștiga școlile dacă așa zișii cameramani, fotografi, artiști ar lăsa 10% din profitul făcut în incinta unităților de învățământ?  

Bani care să-i lase la bugetul școlii nu în buzunarele directorilor și profesorilor care le facilitează mica afacere școlară.

Astfel de ”artiști”, care produc albume foto, casete video sau fac pe DJ pentru divertismentul elevilor și satisfacția unor cadre didactice, au cale liberă, potecă bătătorită în școli. Mai ales la școlile din marile orașe unde părinții au altă stare și dare de mână. În București, de exemplu, un singur fotograf cu pile și monopol pe o școală poate scoate și la 100 de milioane de lei vechi, dacă nu chiar mai mult, cu albumele în câteva zile. Dacă strânge în portofoliu câteva școli, câteva grădinițe, profitul crește semnificativ. Obținut facil și neimpozabil. Evident, că din câștigul substanțial lasă procentul obligatoriu la directorul, profesorul ajutător, după caz.

Un 10% din 100 de milioane, dacă ar fi donat în beneficiul școlii, eu cred că tot ar însemna ceva, fie și bani de cretă, poate chiar mai mult. Ar degreva din sarcinile părinților de  a contribui ilegal la fondul școlii și al clasei. Dacă la procentul fotografului s-ar adăuga și procentele celorlalți afaceriști care scot profituri babane în școli, suma s-ar rotunji și ar însemna ceva pentru bugetul unității de învățământ respective. Măcar pentru acoperirea, fie și parțial, a costurilor consumabilelor. Sau pentru flori. Ori perdele. Chiar pentru înlocuirea clanței unei uși.

Micile afaceri și marile învârteli din școlile românești înfloresc mai ales primăvara, odată cu apropierea sfârșitului de an școlar. Dar și în restul anului de învățământ. Chiar dacă în aparență, pare să se fi redus fenomenul afacerilor  în unitățile de învățământ, acestea nu au dispărut mai deloc. Sunt ca râia, sunt ciclice, la fel ca și problemele educației românești. La fel ca și banii, acestea par să nu aibă culoare politică. Nu contează că s-au schimbat sau nu directorii școlari, continuă să se facă profit ilegal consistent de pe urma elevilor.

Oare, a calculat cineva bugetul anual cheltuit la școala ”gratuită” de stat de către părinți? Suferă acest buget personal comparat cu suma alocată de statul român pentru educația anuală a unui elev?

E adevărat, de-a lungul anilor am mai scris despre business-urile din școli. Am mai scris și despre faptul că, în multe unități școlare, s-a renunțat la programele de alimentație pentru elevi, gen ”Cornul și laptele” și ”Mărul”, prin intermediul cărora se dirijau sume importante în punguțele unor băieți deștepți. S-a renunțat pentru că nu se mai putea fura cât își doreau băieții. 

Tot de fațadă, s-a acționat pentru mascarea strângerii fondurilor clasei, școlii, devenite programe tradiționale de șpăguit dascălii. Chiar dacă această activitate este declarată ilegală, ea se desfășoară fără probleme sub grija părintească a multor părinți care vânează notele umflate, nemeritate pentru copiii lor. Sau pur și simplu dau bani ca să poată asigura condiții decente de învățat pentru copii lor.

La fel de vopsită este și vânzarea de manuale, culegeri și alte complementare care ajuta bugetul personal al profesorilor și bagă la greu bani în pușculița unor edituri descurcărețe. Acum, comerțul respectiv se face oarecum palmat, sub recomandările de cumpărare făcute elevilor de către diverși profesori. Cele mai multe recomandări vin de la profii de Mate și Română, materii primordiale  ale învățământului românesc, dar nu se lasă mai prejos nici profii cu materii mai puțin căutate, cum ar fi Religia de exemplu. Atârnă greu la nota umflată niște sfinți desenați, în plus, cumpărați din arginții copiilor. De, așa-i învățătura creștină în acest secol al supertehnologiei.

Marele ”beneficiu” al școlarilor care au urmat obligatoriu recomandările profesorilor, pe lângă îndoielnica notă umflată, de care nu sunt siguri niciodată, rămâne căratul în cârcă, precum măgarul samarul, dus-întors, a supraîncărcatului ghiozdan cu manuale și culegerile cumpărate. Cu riscul să-și rupă coloana vertebrală din cauza greutății  ghiozdanului peste limita admisă. Dar pe cine interesează acest lucru atâta timp cât recomandările aduc profit consistent în buzunarele editurilor școlare.

Eu nu aș interzice aceste mici afaceri în unitățile de învățământ, ci i-aș obliga pe băieții deștepți să verse un procent din profit în bugetul școlii, nu în buzunarele directorilor și profesorilor șpăgari. Aș înființa un fel de taxă pe profit în școli. Afaceriștii n-ar avea de pierdut, ar da aceeași bani, doar că ar direcționa o parte din bani în folosul elevilor, cum ar fi normal. 

Cine vrea însă normalitate în sistemul de învățământ românesc, când toate lucrurile sunt împinse și merg anapoda?

Cine ar vrea ca un procent din profitul afaceriștilor făcut în incinta școlilor să fie donat și folosit exclusiv de școli? Cu atât mai puțin directorii, mai vechi sau mai noi, politici sau apolitici, vor să-și lase câștigul extra-salarial în beneficiul școlii și al elevilor de pe urma cărora se produce acest profit an de an.

Ar fi o soluție de completare, fără costuri suplimentare, a școlilor din surse extrabugetare, școli și așa subfinanțate cronic. 

Dar, cine-și permite să deranjeze mersul profitabil al nemuritoarelor afaceri din școli?

P.S.

Aaa, era să uit, tocmai m-am întors de la o ședință cu părinții.