Fericirea din iadul comunist

Cine știe să bată țurca, să călărească un măgar căpos și un porc prost

Legenda spune că atunci când eram mic, 2-3 ani, mama mă lăsase, într-o vară cu temperaturi de frigeau tălpile pe praful uliței, în grija fratelui și a celor două surori mai mari. Și că în apriga lor distracție rurală, călărirea unui purcel prost, de la poarta casei și până la șuvița dealului, prin colbul natal, circa 400 metri dus-întors, m-au uitat în arșița soarelui de bărăgan, astfel încât, când a venit mama de la câmp m-a găsit roșu ca racul și mai mult mort decât viu. Dar bătaia lor, a făptașilor care m-au lăsat la bronzat și s-au crezut cowboy călare pe purcel, nu s-a existat până la acea vreme.

Acum, amintirile copilăriei au venit odată cu revederea locurilor natale. ”Nicule, voi stăteați puțin mai încolo, dar aici pe deal, pe unde urcam eu să mă duc la pescuit și coboram dincolo, la Ogradă, (oaza de dat la pește și bălăceală pentru copiii satului vara, patinoar natural iarna, un mic ochi de apă cu stuf, format într-un perimetru mai mic de un kilometru pătrat, cu apa izvorâtă din buza dealului, un izvor cristalin și rece, de adăpat atât oameni cât și dobitoace) era mai mereu un măgar priponit la păscut. Toată vara. Ce îl mai călăream! Ce ne mai trântea, ce frâne punea de cădeam în cap! Uneori, nu vrea nici mort să meargă, puteai să-i faci ce vrei, să-l bați oricât, tot nu se mișca!” Ha, ha... ”Păi ăla era măgarul lui tata, al nostru! Se ținea mereu după vacă! Ce noi nu-l călăream? Toți ăia din colțul nostru! Toți. Fănel a lu Bede era înalt și avea picioarele lungi, îl târa măgarul. Ce ne distram! Da, când ne prindea tata îmi luam o bătaie soră cu moartea!”-vine replica neașteptată a prietenului meu!

Cred că mulți copii din acele vremuri au rămas cu amintiri de neuitat cu măgarul lui Ion Mielu. Ăștia mici de azi nu i-ar crede nici în ruptul capului și nu și-ar închipui bucuria, entuziasmul dat de călărirea bietului măgar. ”Tata îl muncea puțin pe măgar. Mergea cu el doar la moară, când avea nevoie, la câteva săptămâni, la târlă, la oi să ia laptele și foarte puțin la câmp. Eu aveam vreo 7-8 ani și mă trimitea tata cu măgarul și teleguța la stână, dar al naibii măgar, era învățat la moară, și prima dată acolo o lua! Mă ducea, intra în curtea morii, n-aveam ce-i face că eu, mic fiind, nu puteam să-l țin, mergea unde vrea el, apoi se întorcea și mergea la târlă! Mă certa tata, mă altoia, că ce am făcut atâta timp, unde am fost cu măgarul!? Da, n-aveam ce-i face, nu puteam să mă pun cu el! Dar era blând și mă ducea unde mă trimitea tata și acasă, înapoi, că știa drumul!”- povestea cu entuziasm Nicu. ”Bă, bine că nu m-a prins tactu și pă mine la călărit măgarul, că mă ciomăgea de țineam minte și acum!”

Nostalgic, privind la dealul copilăriei noastre din capra căruței lui Nicu, de urmaș de țăran, copil plecat pe sfârșit de ”epocă de aur” în căutarea unui viitor la București, revenit după la rădăcinile din satul natal. Dealul de fapt, înseamnă locul unde se termină lunca Ialomiței și începe întinderea mănoasă a câmpiei, bărăganul care era denumit odată ”Grânarul Europei”. Pentru țăranii din luncă era și va rămâne pentru totdeauna dealul unde aveau pământurile strămoșești, pământuri care acum au fost strânse, majoritatea cumpărate, luate mai pe nimic, arendate, de băieții deștepți numiți acum fermieri. Șuvița noastră, ca și alte șuvițe, erau/sunt căile de urcat, de acces din vale în deal, o diferență de nivel de maxim 200 de metri, de pământ nisipos, care atunci când ploua torențial se transformau în adevărate pârâuri repezi. Iarna, șuvițele erau cele mai frumoase și palpitante locuri pe unde săniuțele copiilor zburau în larma chiotelor fericite! Acum, copii nu mai sunt decât foarte puțini în sat, nici iarnă și nici zăpadă la fel, iar șuvițele cu deal cu tot sunt asaltate doar de zgomotul păsărilor, animalelor sălbatice și al tractoarelor care trudesc la muncile agricole de sezon.

”Băi, Nicule, parcă era mult mai frumoasă copilăria noastră la țară, în sat, pe vremea comuniștilor, chiar dacă eram copii săraci și nu știam ce e aia ciocolată sau alte dulciuri! Ne aveam multe, dar noi nici nu ne dădeam seama că ne lipsește ceva, eram fericiți cu puținul din familie, cu ce ne oferă natura și nu ceream nimic în plus! Copiii noștri acum, au multe lucruri în plus, sunt răsfățați, au inclusiv telefoanele și facebook-ul din care nu-și mai scot capul și parcă nu par deloc fericiți! Nici nu zici că au vlagă, poftă de viață, veselie, emoție a vieții, trăire pură copilărească!”-îi spun eu prietenului din copilărie, Nicu lui Ion a lu Mielu. ”Păi, da, câte drăcii mai făceam noi când eram mici, pe deal! Nu ne trebuia nimic din ce au copii de azi și eram mult mai fericiți! Și la Ogradă, iarna, de câte ori am scufundat și veneam fleașcă acasă!”-răspunde el, în timp de Stela lui, iapa, o ia la fugă cu căruța cu tot cu noi doi, urcând alert pe șuvița dealului. De, calul era odihnit, nemuncit, hrănit bine acasă într-o iarnă tot mai primăvăratică, dornic de alergătură pe câmpie. Ca și noi, oamenii, ieșiți din izolarea urbană.

Ce mai alergam și noi pe vârful dealului! Îmi plăcea ca în vacanță, să urc pe o cărare abruptă, de multe ori desculț și să admir din mers satul de jos. Mai bine zis un fel de sătuc, numit Panduri, aruncat în lunca bărăganului ialomițean, arid, arzător, secetos vara, geros până la Dumnezeu iarna, măturat de Crivățul venit de la ruși, cu zăpezi de doi metri înălțime iarna, extrem de mănos toamna în special. Satele din zonă se întind în lățime, până într-un kilometru, de la buza dealului în luncă, iar de acolo mai sunt aproape doi kilometri până la pădurea prin care curge domol râul Ialomița, în drumul lui spre Dunăre. Viața oamenilor, ca în orice sat din bărăgan, fie el ialomițean, călăreșean sau din alt județ învecinat, a fost întotdeauna aspră aici, de sute de ani. Vitregă, dar nu i-a speriat pe oameni. Consta mai mult într-o luptă, o muncă asiduă, până la epuizare, pentru supraviețuire în condiții specifice. Creșterea animalelor și cultura pământului erau principalele activități și surse de hrană pentru oameni. Supraviețuirea țăranilor a fost tot mai grea în timp, mai ales după colectivizare, când le fuseseră luate pământurile, cai căruțele, animalele și uneltele cu care-și câștigau existența.

”Fericirea” colectivizării i-a sărăcit și mai mult pe țărani, care, odată deposedați de proprietăți erau obligați să muncească la CAP-uri, pe mai nimic, ba pe la ferme, navetiști pe ”combinat”, cum îi zicea camionului care-i ducea pe unii dintre bărbați la munca în construcții, în București. Mai erau și tractoriștii, ciobanii, văcarii, dar grosul muncitorilor îl reprezentau femeile care trudeau până la epuizare, în soarele arzător, frigul, ploaia sau bruma bărăganului, pentru îndeplinirea normelor colectiviste. În miile de ore de muncă a pământului care le asigurau puținul venit, sezonier, cele mai multe la sapa porumbului sau cules, pentru întreținerea familiilor.

După Paște, recent, am fugit două zile din izolarea Capitalei, în tristețea satului natal. Un pretext, prășitul celor câteva rânduri de vie, moștenire, pe deal, vii scoase pe timpuri de comuniști și confiscat pământul oamenilor, dar care, după anii 90, odată recâștigat, a fost  din nou plantat cu viță de vie. Vii care, acum, sunt tot mai multe lăsate în paragină după dispariția fizică a proprietarilor. Se vând pe mai nimic, pe câțiva saci de cereale, câteva milioane de lei vechi. De fapt, vânzătorii spun că vând via, cumpărătorii, băieții deștepți ai primarelui și fermei acestuia cumpără pământul mănos pe mai degeaba! Nu-i interesează viile, care odată luate sunt scoase, ci pământul pentru diverse alte culturi agricole.

Nicu a lui Mielu a rămas printre puținii din sat cu cal căruță, vacă, porc, gospodărie țărănească în toată regula așa cum erau înainte, când nu existau curți de oameni de unde să nu se audă muget de vaci, cotcodăcit de găini, behăit de oi, lătrat de câini și mai ales glasuri de copii. Nu ca acum, când în locul caselor din chirpici au rămas locurile virane, la discreția bălăriilor, după dispariția bătrânilor. În unele locuri, pare că nici oameni nu au trăit, parcă nici case nu au fost!

Timpul și vremurile au șters de pe fața pământului și oameni și case! Nicu pare atipic într-o vreme când viața la țară nu mai este ce a fost, iar tot mai puținii locuitori ai satelor mai pot fi numiți țărani.

 Muncește ca un rob, pe lângă serviciul modest pe care îl are la fermă. Se mai încăpățânează să mai țină cal căruță, vacă, porci, ”cât mai pot!”, zice. Se apropie de 50 de ani. De mulți ani și-a crescut cei doi copii, o fată pe la vreo 17 ani și un băiat peste 20 acum, singur, după ce nevasta i-a plecat de acasă. Deși are un handicap evident din naștere, nu s-a dus niciodată să-și ceară drepturile! Nu l-am auzit vreodată că se plânge de greutăți, dimpotrivă, dacă-i ceri ajutorul sare imediat să te ajute. Distanța casei lor față de a noastră este cam de 5-600 de metri, doar că ei sunt așezați chiar sub coasta dealului, noi mai departe puțin, lângă șosea.

Pe vremea copilăriei noastre, coasta dealului nu era încă împădurită (a fost împădurită pentru prevenirea alunecărilor de teren în ultimii ani de comunism, cu armata). Atunci erau multe cărări abrupte de urcat pe deal, cu pasul, nu doar pe șuviță, pe care țăranii își duceau animalele și le priponeau la păscut pe coasta și în vârful dealului.

Frumoase copilării pe timpuri, când copiii își trăiau viața în natură, în sate, când nu simțeau neajunsuri, lipsuri, nu cereau mai nimic de la viață, erau fericiți așa cum s-au născut, când nu erau afectați ca acum de vicisitudinile vremurilor, nici măcar nu-și dădeau seama de nenorocirile comunismului cu care se luptau părinții și bunicii lor.

Cât de puțin ne trebuia atunci să fim fericiți în simplitatea și specificul vieții la țară! Știe vreun copil din ziua de azi de la țară, ce e aia țurca, să călărească un măgar, darmite un porc?

 ----------------------------------------------------------------------------------------

Cine dorește și crede că merită să ajute presa liberă și jurnalismul independent din România poate dona în conturile:

RO89INGB0000999904446953(RON) deschis laING Bank-Sucursala București

RO7IINGB0000999904446986 (EUR) deschis la ING Bank-Sucursala București.

Motto: Presa este câinele de pază al democrației. Citiți și gândiți!

Când presa nu este liberă, când presa este manipulată, când presa face jocuri de interese, când presa este folosită pe post de armă politică, când presa nu mai are atitudine, nu mai face informare și educare corectă, când presa nu mai este de partea legii și de partea cetățenilor Democrația este în pericol.

Paul Stan este un jurnalist independent, apolitic, nealiniat, neafiliat la nici un grup de interese politice, mafiote, afaceriste sau de altă natură.

Paul Stan este un jurnalist în slujba oamenilor cinstiți și a adevărului.

Paul Stan nu face jocuri politice și nu este tonomat manipulator.

Paul Stan nu este finanțat și susținut de nimeni.